Doi

Uneori, îţi

impregnezi lumina-n

Celulele timpului

meu

Până la geamătul
sufletului
Ştii
(ne)fiinţa mea
e-o goană
a hergheliilor de
cuvinte
când
cum
îmi atingi ochii

Stare

Mă uit la oamenii de pe stradă. Trecători. Vieţi. Suflete. Tineri cu feţe îmbătrânite, centenare, purtând după ei poverile tuturor generaţiilor trecute. Văd, însă, trecând pe stradă bătrâni care redevin copii prin lumina ochilor lor. Îşi trăiesc a doua copilărie mângâind cu privire Viaţa. Văd oameni – sisif  mare există fără a avea curajul să muşte din copacul verde respectând cutume şi convenţii sociale. Siluete gri, uşor confundabile, fiinţe care îşi repetă acţiunile inconştient, neştiind înălţimea semicercului. Sunt identici prin miliardele de gesturi îndoctrinate egocentric de străbuni.

Înainte de

Până la cuvântul prim

e facerea

-aceea care geme a toate durerile lumii-

rostogolind lumina

şi carnea crescândă din nori
anul acesta timpul e gol
copil medaliat
la olimpiada vieţii

Cald

Noaptea-şi desface braţele

Când Dumnezeu arde lumina

Adâncind gândul

Cuvântul

Alunecând tăcerea
Prin porii sufletului
Caldul cerc

Albastru cade

Asceză

Vii
Cuvintele-ţi iubesc
lumina
lunecândă
asceza sufletului meu
înalţă-mă-n adânc cu
facerea pe buze
albastru de noi
şiroind transcendental

Smerenie

În faţa Ta cad Doamne
Copil ceresc în goi genunchi
Am şoapte calde în priviri
Şi-un început de căutare.
Sunt miezul de lumină plămădit
Ce-n toate-Ţi caută albastrul
Infinit cuvânt şi gând plenar
Făr' de sfârşit Îţi e Iubirea
Legământ de pace
Eşti Adevărul ce Calea îmi arată
Spre nepătrunsul lumii

Început alb

Spală-mi Doamne

Sufletul

Cu lacrimile dorului

Arde-mi privirea cu albastru

Înaltul adânceşte-mi-l
Preamărite
Inima-mi
Tace
Alb
- adevăr celest -